<Atenţie – multe clişee, nu sunt original – mi se rupe>
Nimeni nu ştie ce se întâmplă după, fiecare religie are varianta proprie, fiecare persoană are varianta proprie, nimeni însă nu ştie.
Te naşti, trăieşti, mori. Atât. Asta e părerea mea.
Sunt sigur că majoritatea trec printr-o criză existenţială la un moment dat în viaţă. Alţii îşi transformă viaţa într-o criză existenţială. Altora pur şi simplu nu le pasă (ce n-aş da sa fiu printre ei).
Nu vreau să spun ceva prin acest post, dacă ai ajuns până aici citind şi nu ai înţeles nimic, poţi liniştit să continui sau să te opreşti. Mă-ndoiesc că citeşte cineva aşa ceva.
Bine, ai ajuns la această concluzie, mai departe ce faci? Stai şi te gândeşti, trebuie să existe ceva care să merite. Câtuşi de puţin, ceva intens, ceva care să te facă să simţi că trăieşti. Încerci totul, cauţi ceva nou, ai nevoia de schimbare, te simţi prins între 4 pereţi, orice ai face, orice ai incerca…tot acolo ajungi. Cauţi, deşi nu ştii ce, vrei, îţi doreşti totul…ceva…orice…ca să realizezi într-un final că nimic nu te satisface, nimic nu-ţi umple golul, nimic nu e intens, fascinant, totul se stinge, încet dar sigur…
Şi atunci o vezi, şi ai o revelaţie. Şi începi din nou să simţi, şi simţi cum creşte ceva în tine, şi vrei să fie ceva frumos, speri să fie ceva frumos, speri să nu se termine, să crească…mereu. Şi mai ştii că n-o să fie aşa. Oricât de mult ţi-ai dori, probabil şi pentru că îţi doreşti atât de mult, nu va fi aşa. Şi vei face tot ce-ţi stă în putinţă să nu laşi să se întâmple asa, şi degeaba…
Şi se întâmplă, şi iar ajungi de unde ai plecat. Te dai cu capul de pereţi, de toţi 4, te urăşti, nu te suporţi, te întrebi de ce exişti, de ce te-ai născut, şi iţi dai seama cât de mic, mediocru, neputincios şi neimportant eşti, şi ce n-ai da să mai fie a ta…cel puţin încă o dată, încă o clipă, o amarată clipă…de fericire
